Inainte si dupa …

Da, alergam dimineata spre serviciu ca sa nu intarzii – la metrou ma strecuram prin multimea de oameni ce se grabeau si ei catre serviciu, catre scoala sau catre casa... La iesire, dupa “buluceala” de rigoare, ma indreptam catre cladirea unde se afla biroul, urcam scarile pina la etajul 4 si deschideam usa cu umarul zambind un “buna dimineata” colocvial celor care reusisera ajunga inaintea mea…
O zi de munca, ca a oricaruia dintre noi poate, cu perioade agitate, intalniri, discutii aprinse si neliniste, uneori cu cate o pauza de masa in care mergeam sa “savuram” o pizza sau ceva prajituri.
Seara, cateodata prea tarziu ca sa ma mai abat din drumul spre casa, alergam din nou spre metrou, strecurandu-ma prin aceeasi aglomeratie, gandindu-ma la vrute si nevrute... “sa nu uit ca miercuri de la 21 am meci de baschet, ... ca s-ar putea ca vineri sa mergem in “Music Club” asa ca trebuie sa incerc sa scap mai devreme ca sa mananc si sa ma schimb, ...ah da, si poate ca ar fi frumos sa facem si un munte scurt la sfarsit de saptamana, sa vorbesc cu amicii si poate aranjam ceva...”

Poate ca suna banal, dar cred ca asa procedam majoritatea dintre noi zi de zi...
La varsta asta este usor sa ne imaginam ca putem cuceri Everestul, ca avem suficienta energie pentru a ne implica in mai multe proiecte deodata, ca putem sa trecem peste orice doar mobilizandu-ne.
Suna la fel de banal cand spui ca iti doresti o familie, ca de acum esti pregatit sa iti asumi si alt gen de responsabilitati, ca poti sa te implici mai mult si ca vei avea suficienta forta sa ajuti ca pe langa visele tale sa se implineasca si visele celor dragi...
Multi pot crede ca sunt lucruri marunte, dar se pare ele sunt “caramizile” din care se cladeste viata fiecaruia dintre noi.

E varsta la care ai timp si energie pentru a te bucura cu pasiune de viata, de sport, de iesirile cu prietenii, de vacante ...
Da, de vacante... tocmai ne pregateam de vacanta. Asteptam cu nerabdare concediul. Bagajele erau deja pregatite si ne bucuram ca pentru cateva zile plecam in sfarsit din Bucuresti. Rezervarile erau facute, totul pregatit – Delta ne astepta, iar noi de-abia asteptam sa ne plimbam pe canale, sa pescuim si sa facem plaja... Vorbeam numai de asta si toti eram entuziasmati. Vremea era perfecta pentru vacanta, iar locurile prin care urma sa ne preumblam nu le vazusem niciodata...

Au trecut luni bune de-atunci dar imi amintesc cu cata nerabdare asteptam sa “evadam” dintre betoane. Caldurile sufocante, praful, aerul aproape de nerespirat, in cateva zile aveau sa ajunga doar o amintire...

Da, acum mi-e greu sa ma gandesc la toate astea. Intr-adevar totul a devenit doar o amintire, dar nu una legata de libertatea si bucuria pe care le-as fi putut trai in mijlocul naturii, in Delta, alaturi de cei dragi...

Era o zi calduroasa de vara, sambata, mai precis – 28 iulie 2007. Avusesem ceva treburi de rezolvat de dimineata, iar dupa-amiza mama ne pregatise ceva bun si ne invitase la masa. Aveam asadar timp sa merg pana la un amic sa schibam niste placute de frana. Era o dimineata insorita, linistita, tocmai potrivita pentru o plimbare cu motorul. La intoarcere, insa, in Com Popesti Leordeni, sorta imi pregatise o surpriza.

Imi plac motoarele si am multi amici care sunt cu adevarat pasionati. Eu eram genul “motorist” despre care ei spuneau ca “imbatranesc fara sa-si aduca aminte de vreo zgarietura din timpul tineretii” si asta pentru ca nu eram genul “vitezist” si nici “viteaz”. Dar se pare ca asta nu a fost de ajuns...
Tot ce imi amintesc acum este doar arsita cumplita, disperarea si neputinta celor care ma priveau intins pe pamant, lipsit de vlaga, rugandu-i sa sune la tata si la prietena mea...
Cat de grav era nu aveam sa-mi dau seama decat mai tarziu, dar asteptarea devenise insuportabila ... O sa-mi aduc aminte mereu de doamna care a stat langa mine timp de mai bine de o ora cat a durat pana au venit salvarea, tata, preietena mea si alti prieteni care deja aflasera de accident. A avut taria si rabdarea sa-mi stea alaturi si sa vorbeasca cu mine, sa ma incurajeze si sa-mi transmita energie – iar pentru asta probabil ca nu-i voi putea multumi indeajuns.

Si din nou un DA apasat – da dragii mei, traind intr-o Romanie europeana, muncind si platindu-ne asigurarile – atunci cand avem mare nevoie de ajutor il asteptam mai bine de ora si ceva, cam atat a durat ca salvarea sa ajunga la locul accidentului – nu undeva intr-un loc uitat de lume, ci la doar cativa km de Bucuresti – in Popesti, la mai putin de 10 min de Spitalul Bagdazar. Acest timp a fost o batalie nu cu viata, ci cu moartea, dar se pare ca pana nu ajungi intr-o astfel de situatie nu poti intelege disperarea acelor momente cand simti ca nu ai scapare.

De aici incepe practic noua mea viata...
De aici incepe lunga batalie - intai pentru supravietuire si apoi pentru a-mi putea revini cat de cat. Clipe nesfarsite de incertitudine, durere, neputinta, disperare...
Acum, dupa atatea luni pot sa stau si sa-mi amintesc prin ce am trecut atat eu cat si cei din jur, cum m-am intalnit, ajungand in aceasta situatie, cu oameni aflati la randul lor in suferinta si care incercau sa ma incurajeze si sa-mi dea o speranta in a continua drumul. Si nu in ultimul rand am intalnit oameni care prin meseria si prin implicarea lor mi-au redat intr-o oarecare masura speranta. Intr-un spital nici pe departe aratand ca european, cu paturi vechi de zeci de ani, cu echipamente de asemenea vechi, niste oameni cu adevarat inzestrati de Dumnezeu incearca, se lupta si reusesc sa redea increderea semenilor lor aflati in situatii limita.Trebuie sa amintesc aici de Dl. Prof. Dr. Exercian – seful Clinicii de Chirurgie Spinala si de Dl. Dr. Soare care m-au operat – o operatie foarte complicata de refacere a coloanei vertebrale, operatie care a durat mai bine de 7 ore si despre care va voi mai povesti. De asemenea Dl. Prof. Dr. Onose – seful Clinicii de Recuperare si D-na Dr. Chendreanu care m-au ajutat inca din prima clipa de la accident, iar mai apoi de-a lungul intregii perioade de tratament si recuperare, si nu in ultimul rand D-rei Dr. Cezara Mihailescu si D-nei Dr Ioana Cheregi din Baile Felix care s-au ocupat de asemenea de recuperarea mea.

Cam asa a “inceput” totul. Asta e o particica din povestea mea si asa am ajuns intr-un scaun cu rotile la doar 27 de ani.
Acum stand intr-un pat de spital, in clinica de recuperare de la Baile Felix, am inceput sa-mi pun intrebari despre viitor...

Oare cum este sa traiesti doar amintindu-ti ce simteai cand alergai pe terenul de baschet, cand inotai, cand urcai pe munte sau cand mergeai pur si simplu pe strazi strecurandu-te prin aglomeratia bucuresteana?

Niciodata nu m-am gandit ca voi ajunge sa-mi pun aceste intrebari atat de devreme si cu atat mai putin ca voi incepe sa gandesc la trecut despre viata mea...
Se pare insa ca destinul nu poate fi schimbat si intr-o dimineata ne putem trezi tintuiti de el, fara a putea sa dam vreo replica, dar constientizand ca visul s-a terminat si traim o realitate dureroasa.
Greu sau nu, trebuie sa te “acomodezi” cu propria-ti viata, cu noul tau “eu”, cu tine insuti ... trebuie sa inveti cu fiecare zi care trece ca destinul trebuie infruntat. Dar oare stim cum sa facem asta? Avem puterea sa luptam pentru noi sau pur si simplu cadem prada deziluziilor si ne lasam invinsi?

Sunt alte intrebari la care incerc sa-mi raspund acum, intrebari pe care imi doresc sa nu le fi pus niciodata.
Cum va fi viata mea de acum incolo?
Voi reusi sa mai fiu independent?
Ce trebuie sa fac in continuare?

Sunt momente de cumpana carora incerc sa le fac fata incercand sa gasesc un raspuns la toate intrebarile mele.

Data fiind situatia in care ma gasesc, am incercat sa studiez daca exista posibilitati de recuperare, unde se gasesc clinici de acest gen, ce tratamente exista si cum as putea sa ma inscriu intr-un program de recuperare la o clinica de specialitate din strainatate dotata cu echipamente moderne si care sa-mi dea o sansa de a-mi imbunatati starea de sanatate.